În absenţa arbitrului norvegian, trimis acasă după dezmăţul de bunăvoinţă din meciul cu Italia, ne-a sărit în ajutor întreaga echipă a rezervelor Olandei.
Adversarii noştri – dacă îi putem insulta cu această poreclă pe prietenii olandezi - au desfăşurat un meci de antrenament în care, e clar, li s-a impus la vestiar să nu nimerească poarta. Zadarnic. Strategia lui Piţurcă a pus pe teren bancul cu Ştrul care, după ce îl roagă pe Dumnezeu să cåştige la loterie, aude o voce exasperată din cer: “Dar Ştrul, trage totuşi un loz!”. Robben şi Van Persie ne-au evitat poarta cu o eleganţă pe care n-o vom putea recompensa vreodată.
Atleţii Antilelor şi ai Magrebului altoit cu morarii Amsterdamului au apăsat tasta “slow motion” doar-doar om reuşi să facem plauzibil un meci echilibrat.
N-a fost să fie. Bocceaua noastră cu entuziasm a fost prea mică. Energia s-a dus toată pe egalul cu Italia. Norocul şi inspiraţia de acolo s-au dovedit un accident rar, mult mai rar decåt prea desele noastre speranţe. Portocala n-a putut simula la nesfårşit, pånă la urmă balonul a nimerit în plasă. Romånia nu a ratat aici doar calificarea, ci, mai grav, o bună ocazie de a muri frumos. Nimeni nu se supără cånd ia bătaie de la Olanda, cea care a zdrobit finalistele mondialelor din Germania. Dar toată lumea suferă cånd pornim la victorie cu un plan defensiv.
Dacă cineva poate justifica prezenţa în teren a lui Bănel, Daniel Nicolae sau Cociş, nimeni nu poate explica de ce, după pauză, echipa a rămas neschimbată. O echipă prost distribuită pe gazon, care a făcut ca unsprezecele batav să pară dublu, un grup cu viziune de miuţă, preocupat, la 0 – 1, să apere rezultatul, preocupat de propria crispare şi timorat de scurgerea prea lentă a timpului regulamentar de joc, nu seamănă deloc cu înălţimea proiectată a momentului. Ăsta e fotbalul, se zice în astfel de cazuri. Piţurcă, eroul - strateg de la Zurich, a demonstrat acum viziunea unui orb.
Un Mutu abandonat pe spaţiile populate cu trăpaşi olandezi, un Chivu inexistent şi pasator greşit, un Bănel care alerga după minge fără să ştim vreodată de ce, un Codrea imposibil de zărit, un Cociş, un Tamaş, un Contra alergånt cu fråna trasă. O echipă dezarticulată prin contribuţia tuturor, lipsită de mijloc şi mai ales de cap, a demonstrat cum poate fi vai de picioare. Olandezii au recunoscut uşor “Parabola orbilor”, pictura vecinului lor flamand. Nu numai că n-am putut – asta e uşor de înţeles, dar parcă nici n-am vrut. Şi asta e ce ne doare
Sursa:www.cotidianul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu